O istorie a supunerii: Imperialismul rus și lupta pentru supraviețuire
O moștenire de Frică și Rezistență
În inima Europei de Est, unde frontierele s-au schimbat de nenumarate ori ca într-un joc al riscului, popoarele poartă în ADN-ul colectiv amintirea invaziilor, deportărilor și a luptei pentru libertate. De la pădurile Baltice până în stepa Ucrainei, fiecare generație a avut parte de un moment în care a trebuit să aleagă între supunere și rezistență.
Istoria acestor regiuni nu este una abstractă – este o cronică a voinței de a supraviețui în fața unui imperiu care, timp de secole, și-a justificat expansiunea prin dogma „apărării spațiului vital”. Dar ce se întâmplă când „apărarea” devine o parolă pentru cucerire? Acest articol explorează rănile deschise ale imperialismului rus[1] și de ce - pentru multe națiuni - aderarea la NATO a devenit sinonimă cu dreptul la existență.
1. Georgia (1918-1921): Prima Republică Democratică ucisă la începuturi
„Am ales libertatea, dar vecinul nostru a ales s-o înăbușe în sânge.”
— Noe Zhordania, prim-ministrul Georgiei în exil (1921)
În 1918, poporul Georgiei și-a declarat independența față de controlul Rusiei Sovietice, punând capăt celor 117 ani de dominație rusă.
Doar trei ani mai târziu, în 1921, Armata Roșie a invadat Tbilisi, a răsturnat guvernul democratic și a incorporat țara în Uniunea Sovietică. În urma represiunilor staliniste (1937-1938), până la 100.000 de georgieni au fost executați sau deportați.
2. Polonia (1939-1944): Trădare la scară industrială
„Polonia a fost prima victimă a pactului dintre doi monștri.”
— Norman Davies, istoric britanic
În 1939, URSS a invadat Polonia în parteneriat cu Germania Nazistă prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Un an mai târziu, în Masacrul de la Katyn, 22.000 de ofițeri, intelectuali și academicieni polonezi au fost asasinați de NKVD.
Când naziștii au ocupat Polonia, Armata Roșie a înșelat Rezistența Poloneză în timpul Revoltei din Varșovia (1944), promițând sprijin pentru o insurecție împotriva Germaniei, dar refuzând să intervină. Rezultatul a fost uciderea a 18.000 de luptători și a circa 200.000 de civili polonezi.
3. Țările Baltice (1944-1953): Genocid cultural
„Ne-au luat pământul, limba și numele, dar nu și determinarea.”
— Excerpt din jurnalul unui deportat lituanian (1951)
În 1949, Stalin a ordonat deportarea a 90.000 de fermieri, intelectuali și opozanți din statele baltice (Lituania, Letonia, Estonia) în Siberia. Majoritatea nu s-au mai întors. Rezistența naționalistă („Frații Pădurii”) de 50.000 de luptători a continuat decenii, dar a fost zdrobită până în anii 1950.
4. Berlinul de Est (1953): Primul avertisment
„Am crezut că suntem frați. Au tras în noi ca în câini.”
— Dieter, muncitor din Berlinul de Est, interviu pentru Der Spiegel (1993)
În iunie 1953, muncitorii din Berlinul de Est au ieșit în stradă să protesteze împotriva măsurilor economice brutale impuse de guvernul marionetă al RDG-ului. Armata Roșie a răspuns cu gloanțe: 55 de civili uciși, 1.600 de arestați. Represiunea a fost un prolog la violențele care urmau să vină.
5. Ungaria (1956): Revoluția înăbușită în sânge
„Dacă trebuie să mor, să mor pentru o Ungarie liberă. Nu pentru o colonie rusă.”
— Ultima scrisoare a lui Péter Mansfeld, erou de 15 ani executat în 1959
În 1956, ungurii au făcut imposibilul: au răsturnat un regim comunist și au proclamat neutralitatea. Răspunsul Moscovei a fost o invazie cu 30.000 de soldați și 1.000 de tancuri. Prim-ministrul Imre Nagy, care negocia încredințat cu ONU-ul, a fost arestat, torturat și executat. 200.000 de refugiați au părăsit țara – printre ei, viitorul laureat Nobel Árpád Göncz.
6. Cehoslovacia (1968): Primăvara înghețată
„Puteți distruge o națiune, dar nu și ideea de libertate.”
— Alexandr Dubček, discurs clandestin (1977)
Când Cehoslovacia a încercat să construiască un „socialism cu față umană” în 1968, Moscova a trimis 200.000 de soldați ai Pactului de la Varșovia să „restaureze ordinea”. Dubček a fost înlăturat, iar 300 de intelectuali (printre care Václav Havel) au ajuns în închisori. A urmat perioada de „normalizare” – un eufemism pentru teroare politicoasă.
7. Ucraina (2014-Prezent): Războiul care a trezit Europa
„Aici nu e doar Ucraina la război – e lumea liberă împotriva barbariei.”
— Volodîmîr Zelenski, 2022
În 2014, după Euromaidan (proteste împotriva președintelui pro-rus Viktor Ianukovici), Rusia a anexat Crimeea și a sprijinit separatiștii din Donbas. Conflictul continuă și astăzi, cu peste 14.000 de morți confirmate de ONU până în 2022.
NATO – Ultimul zid împotriva hoardelor
Istoria nu se repetă, dar rimează. Pentru statele care au trăit sub botnița rusă, NATO nu este o alianță militară abstractă – este o promisiune că nimeni nu va mai sta cu mâinile în sân atunci când tancurile străine vor trece granița. Așa cum remarca un veteran al Revoluției Maghiare din 1956:
„Am învățat că fără aliați, cel mai curajos erou e doar o victimă în așteptare.”
Și poate asta explică de ce, în 2023, 83% dintre polonezi susțin NATO[2] – pentru ei, apărarea colectivă nu este o teorie, este memorie.
Comments ()