Fenomenul „anti-Soros” nu vizează doar un individ sau o fundație, ci însuși conceptul de societate deschisă

Călin Georgescu, candidatul cu simpatii pro-ruse la Președinția României, a făcut declarații alarmante ieri, într-un interviu la o televiziune unde are statut de invitat permanent: „În prima zi oficială, întreaga rețea Soros va fi interzisă personal de mine. Le cunoaștem, îi știm deja.” Aceste afirmații au fost rostite sub privirea admirativă a moderatoarei, denumită „doamna Marș”.

Orice jurnalist profesionist ar fi pus două întrebări esențiale în această situație:

1. Cum ar putea un președinte să ia o astfel de decizie într-o democrație, și nu într-o dictatură? Ce mecanisme legale ar putea justifica o astfel de măsură?
2. Cine a alcătuit listele menționate, de când există aceste liste și cu ce scop au fost create?

În ultimul timp, termenul „soroșist” a devenit o etichetă folosită peiorativ, asociată cu dispreț și ostracizare. Cei care îl folosesc adesea nu înțeleg ce reprezintă de fapt și nu cunosc contribuțiile lui George Soros în promovarea democrației.

Fenomenul „anti-soroșismului” a fost cooptat în discursul politic al unor grupări cu agenda pro-rusă, care instrumentalizează resentimente sociale pentru a promova o agendă anti-occidentală.

Retorica care demonizează figura lui George Soros – filantrop cunoscut pentru susținerea societății civile și a valorilor democratice – este adesea folosită pentru a submina încrederea în instituțiile democratice și a crea un inamic imaginar.

Această narativă se aliniază cu strategiile de dezinformare promovate de Kremlinul, care încearcă să fractureze coeziunea socială în statele din zona NATO și UE. În acest context, amenințările lui Georgescu nu sunt doar declarații izolate, ci părți dintr-un scenariu mai larg de destabilizare a dialogului public prin conspiraționism și polarizare.

Atacurile la adresa „rețelei Soros” nu vizează doar un individ sau o fundație, ci conceptul de societate deschisă însuși – un pilon al democrației liberale.

Prin interzicerea simbolică a unui dușman abstract, susținătorii acestor teorii încearcă să legitimeze măsuri autoritare împotriva organizațiilor neguvernamentale, a presei independente sau a universităților.

Ironia este că, în numita „luptă împotriva soroșismului”, se atacă tocmai principiile pe care România le-a afirmat după 1989: transparența, pluralismul și cooperarea cu aliații occidentali. Pe măsură ce astfel de discursuri capătă teren, riscul real nu este o „rețea Soros”, ci erodarea treptată a statului de drept – un obiectiv strategic al forțelor care văd democrația ca pe o amenințare.